Iluminismul

Premisele apariţiei iluminismului

La sfârşitul secolului al XVII-lea, situaţia Bătrânului Continent este deosebit de complexă, întrucât acum au loc numeroase evenimente extrem de importante pentru viitorul continentului: după ce respinge ultima încercare din exterior de a fi îngenuncheată în anul 1683, Europa evoluează în plan politic spre un absolutism monarhic intolerant în state precum Franţa, Spania, Rusia, dar pe lângă acestea există şi guvernări tolerante Olanda, şi după 1689 Anglia. Progresele înregistrate pe plan economic sunt numeroase, mai ales datorită acţiunii unui complex de factori, printre care se numără burghezia din vestul continentului. Această clasă socială dinamică şi foarte bogată, dorea să i-a parte la guvernare (în Olanda şi Anglia realizaseră acest deziderat), sprijinirea activităţilor ei economice de către stat şi o nouă poziţie în stat, care să corespundă cu puterea ei economică. Burghezia a realizat că aceste schimbări sunt posibile numai dacă reuşeşte să impună în societate principii şi valori, în cadrul unei concepţii generale despre lume, care să se răspândească pe întreg cuprinsul continentului. Cei care vor elabora această concepţie şi o vor răspândi nu vor fi teologi cum s-a întâmplat în cazul Reformei, ci vor fi filosofiii secolului XVIII, francezi în mare parte, care pornind de la cuceririle teoretice ale secolelor precedente (raţiune, cunoaştere, experienţă, drepturi naturale), aceştia le folosesc în studiul şi explicarea omului, a societăţii, a nedreptăţilor din organizarea socială şi chiar din biserică. Acum nu numai natura era supusă examinării Raţiunii devenite între timp judecător suprem, cum se întâmplase până în secolul XVII, ci şi lumea omului, societatea cu toate componentele ei. Mai mult decât atât, omul înzestrat cu raţiune putea şi trebuia să primească luminile cunoaşterii şi culturii, adică să fie luminat şi eliberat astfel de prejudecăţi, să accepte schimbările sociale făcute în folosul său. Chiar suveranii unii adevăraţi despoţi ar trebui să accepte binefacerile raţiunii şi luminării, schimbându-şi metodele de guvernare în favoarea supuşilor, devenind, din despoţi absoluţi, despoţi luminaţi.

Noua Epocă va purta denumirea de Epoca Luminilor şi reprezintă o perioadă de real progres al spiritului uman, remarcându-se printr-o importantă efeverscenţă culturală şi ideologică. Luminile şi luminarea de la care se aşteaptă schimbarea, înnoirea, dar abia la sfârşitul secolului un mare filosof, Kant, încearcă să explice Ce este luminarea? Aceasta fiind întrebarea care domină conştiinţa europeană în această perioadă.

Iluminismul avea un caracter antifeudal, raţional şi antiabsolutist imprimat de schimbările economice, sociale şi de mentalitate produse în Europa apuseană în sec. XV-XVIII. Astfel, clasa mijlocie burghezia, fiind interesată de afacerile comerciale şi manufacturiere nu era mulţumită de privilegiile nobilimii, care opreau activităţile sale economice. Descoperirile geografice arătaseră că în celelalte continente există societăţi în care oamenii trăiau în pace şi înţelegere fără prezenţa unor regimuri monarhice, ceea ce ridica în mintea unor gânditori întrebări despre posibilitatea existenţei şi a altor sisteme de guvernare eficiente. Descoperirile ştiinţifice, mai ales în mecanică, au dus la ideea că Universul poate fi cunoscut, iar evoluţia sa să poată fi anticipată pe baza unor legi, cu ajutorul cărora era posibil, după cum declarau gânditorii epocii, ca şi comportamentul oamenilor să poată fi descris de legile descoperite de ştiinţă, aşadar şi sistemele de conducere ar putea fi analizate şi modificate pe baza unor legi. Exemplul englez reuşise să demonstreze că o monarhie limitată (constituţională) se dovedeşte a fi mai eficientă decât monarhia absolută.

Iluminismul a luat naştere în Franţa secolului XVIII, fiind reprezentat de cele mai strălucite minţi ale vremii: Voltaire, Diderot, Montesquieu, D’Alembert etc. A reuşit să se răspândească în întreaga Europă chiar şi în America de nord şi în Ţările Române, unde este treprezentat de Şcoala Ardeleană, Chesarie Râmniceanul şi Dinicu Golescu.

Denumirea de iluminism este explicată prin faptul că reprezentanţii acestui curent dovedeau încredere în raţiunea umană şi în capacitatea ei de a lumina lumea. ,,Raţiunea şi progresul universal’’, spunea Voltaire, ,,împing înainte mersul istoriei’’. Luminarea se realiza, în concepţia lor, prin intermediul culturii, cunoaşterii şi educaţiei, de aici rezultând şi rolul important care era acordat şcolii în Epoca luminilor.

S-a spus că iluminismul s-a adresat în general societăţii, nu doar unor elite sociale. De altfel, în Franţa, cu precădere la Paris, se răspândeşte moda lecturării unor fragmente sau opere în întregime în cadrul saloanelor mondene. Saloanele de lectură s-au extins şi în alte ţări europene, unde au reuşit să genereze însă un cosmopolitism prin impunerea culturii şi a limbii franceze.

Noile valori ale iluminismului

Caracterul raţional al iluminismului a reuşit să conducă la critica sistematică a societăţii pe plan politic, religios, economic şi social. Instituţia care se dovedea a fi cea mai ataşată valorilor tradiţionale este Biserica (l’Ancien Regime) care este criticată acum de scriitorii iluminişti, întrucât iluminismul posedă şi un caracter antibisericesc. Datorită acestui considerent, o serie de gânditori o serie de gânditori ai epocii îmbrăţişează diferite concepţii religioase diferite de cele oficiale. Aceste concepţii se manifestă sub forma deismului. Existenţa lui Dumnezeu, principiul ultim al naturii, este pusă la îndoială după părerea filosofilor iluminişti. Iluminismul nu reprezintă însă un curent ateu ci incită la îndoială şi reflecţie, îndeamnă la toleranţă în ideea că religia este o problemă a conştiinţei individului. Deiştii recunoşteau existenţa lui Dumnezeu, dar numai drept cauză primordială a universului şi negau intervenţia divinităţii în desfăşurarea ulterioară a evenimentelor, acestea desfăşurându-se după anumite legi ale naturii. Respingeau dogmele religioase, căutând să descopere în credinţă un nucleu raţional, care să îl apropie pe om de natură. Cei ce erau adepţii unor astfel de idei cereau respectarea libertăţii de conştiinţă a oamenilor. Susţineau că legile din fiecare stat sunt precedate de dreptul natural, care prevede faptul că oamenii sunt egali prin naştere. Sunt difuzate astfel în această perioadă ideile deismului englez, curent ce susţinea raţiunea umană, nega posibilitatea revelaţiei şi se pronunţa împotriva dogmatismului şi a intoleranţei. Richard Simon a aplicat metoda critica în elaborarea unei analize a celor mai vechi variante ale Bibliei, transformând astfel textele sacre în obiecte de studiu. Bayle, în Dicţionar istoric şi critic (1697), arată că nu se poate demonstra faptul că Dumnezeu există iar Fontanelle, în Istoria oracolelor, respinge credinţa în miracole şi schiţează o morală independentă de valorile religioase.

Drepturile naturale ale individului, la viaţă, libertate şi proprietate, trebuiau să fie în concepţia iluminiştilor, protejate în vederea existenţei unei societăţi care să tindă spre perfecţiune. Ierarhiile sociale şi cele religioase care erau tipice unei societăţi tipice feudale aflate în declin, acestea erau criticate deoarece erau bazate pe privilegii moştenite prin naştere. În efortul său de a descoperi sisteme de guvernare mai eficiente, critica viza chiar şi instituţia monarhiei absolute. Progresele înregistrate în domeniul ştiinţei în special în cel al mecanicii, au drept rezultat apariţia unor concepţii materialiste, conform cărora rolul divinităţii în cadrul dezvoltării naturii şi societăţii este exclus.

Ideile iluminiştilor erau dezbătute în saloane de lectură cu participarea gânditorilor, filosofilor, scriitorilor, care alcătuiau mediile savante ale Epocii Luminilor. Astfel de saloane erau deschise în marile capitale europene precum Paris, Londra, Berlin, Viena, Sankt Petersburg. Spiritul cosmopolit care caracteriza discuţiile era dat de varietatea părerilor şi a concepţiilor, ce îşi aveau originea în toate marile centre culturale ale Bătrânului Continent, mai ales la Paris. Concepţiile şi ideile iluminiştilor erau răspândite prin intermediul cărţilor (Enciclopedia lui Diderot şi d’Alembert), a presei, a diferitelor societăţi şi asociaţii cu caracter cultural educativ (una dintre acestea este francmasoneria care a apărut în Anglia, şi ai cărei adepţi susţineau realizarea unei fraternităţi între oameni dincolo de deosebirile existente între ei). Cunoaşterea limbii franceze de către elitele sociale din diferitele state europene a facilitat răspândirea ideilor iluministe pe întreg cuprinsul continentului şi chiar în America de nord.

Eforturile pentru realizarea unei societăţi raţionale a determinat şi preocupările pentru oameni din cadrul unor categorii sociale defavorizate. Astfel, scriitorii iluminişti susţineau că statul reprezentat de monarh are responsabilităţi faţă de cei defavorizaţi. Au apărut asociaţii filantropice care au fost sprijinite chiar şi de monarhi care sprijină noile valori impuse de iluminişti care vin în sprijinul celor săraci.

Montesquieu susţine progresul cunoaşterii ştiinţifice bazate pe raţiune şi manifestă scepticism faţă de explicaţiile de tip religios oferite pentru explicarea unor fenomene din natură sau din societate. Era de părere că omul poate fi schimbat în bine, prin educaţie şi experienţă, iar raţiunea îi oferă argumentul pentru a accepta necesitatea traiului în societate şi bazele moralităţii.

Rouseau este de părere că omul este bun de la natură, firea omului este blândă, curată, miloasă, dar societatea îl face dependent de alţii şi, prin urmare, îi slăbeşte puterile. În consecinţă, omul devine rău pentru că orice răutate vine din slăbiciune. Se conturează următoarele principii, pornind de la această premisă: există răul (societatea şi instituţiile ei) şi binele (individul); instituţiile şi organizarea socială sunt criticate radical, dacă societatea îl corupe pe individ, ea trebuie criticată, apoi reformată; individul este o victimă a răutăţii, care există datorită societăţii; deşi e de acord cu ideea de bogaţi şi săraci, lansează ideea egalităţii sociale, astfel proprietatea privată reprezintă sursa răului social; statul apare precum o conspiraţie de apărare a intereselor private; principiul reconstrucţiei sociale complete, adică nu reforme şi schimbări treptate, ci o schimbare radicală şi construirea a ceva nou viitoarea revoluţie.

  Gândirea politică

Scriitorii iluminişti reprezintă gânditori de excepţie care s-au preocupat de cele mai diverse probleme ale epocii lor, inclusiv de alcătuirea raţională a instituţiilor politice în concordanţă cu interesele burgheziei aflată în ascensiune. Reflecţia asupra statului şi a societăţii se află în centrul filosofiei iluministe. Teoriile politice engleze aparţinând lui Hobbes, Locke pătrund acum pe continent, în special prin intermediul operelor tipărite în Olanda care sunt traduse în diferite limbi, deoarece Olanda reprezintă cel mai tolerant stat al vremii. Ideea contractului natural ajunge acum să inspire întreaga gândire politică europeană. Gânditorii pun sub semnul întrebării fundamentele statului absolut care se voia urmaş al lui Dumnezeu pe Pământ, pentru eternitate şi incontestabil.

De o deosebită importanţă se bucură opera lui Montesquieu (1689-1775) care provenind dintr-o mică familie de nobili intră în politică şi reuşeşte să devină preşedintele Parlamentului din Bordeaux. Susţine progresul cunoaşterii ştiinţifice bazate pe raţiune şi manifestă scepticism faţă de explicaţiile de tip religios oferite pentru explicarea unor fenomene din natură sau din societate. În 1721 a publicat Scrisorile persane, în care două personaje imaginare, persani călătoresc în Europa şi critică realităţile pe care le văd pe continentul nostru: intoleranţa religioasă, instituţiile culturale şi de stat, inclusiv monarhia absolută. Călătorind în Anglia, Montesquieu a fost impresionat de funcţionarea monarhiei constituţionale din această ţară şi drept urmare scrie în 1748 cartea opera intitulată Spiritul legilor, în care teoretizează principiul separării puterilor în stat, critică despotismul, acestea după modelul monarhiei constituţionale engleze, pentru a permite clasei de mijloc o participare mai activă la decizia politică. Considera că cea mai eficientă formă de guvernământ este monarhia constituţională, în care puterea executivă, cea legislativă şi cea judecătorească să fie independente una faţă de cealaltă. Încearcă să dea o definiţie libertăţii, analizând libertatea politică în raport cu legea.

Reprezentantul cel mai de seamă al iluminismului, simbolul secolului XVIII este Voltaire (1694-1778). Membru al Academiei Franceze şi istoriograful oficial al lui Ludovic al XV-lea, Voltaire era născut exact pentru a intriga, a ironiza şi a da de gândit. Opera sa extrem de vastă, cuprinde nuvele, satire, poezii, piese de teatru, lucrări de istorie, filosofie etc., toate acestea îndreptându-se împotriva inechităţilor sociale, superstiţiilor, intoleranţei religioase. A devenit faimos pentru campaniile sale de reabilitare a unor victime condamnate pe nedrept datorită abuzurilor şi intoleranţei. Opunându-se puterii, bogăţiei şi privilegiilor Bisericii catolice, a militat pentru libertatea cuvântuluui şi a gândirii şi egalitatea cetăţenilor în faţa legii. A susţinut ideea unei monarhii puternice, sprijinite de o elită de nobili educaţi. Într-o astfel de guvernare, monarhul ar fi condus cu înţelepciune, cu toleranţă, puterea bisericilor şi a clericilor fiind controlată. Presa liberă, desfiinţarea servituţilor feudale şi egalitatea în faţa legilor ar fi încununat un astfel de regim politic, ce seamănă foarte mult cu cel al despoţilor luminaţi. În timpul exilării sale scrie Scrisori filosofice în care atacă absolutismul, clerul şi fiscalitatea, opunând regimului despotismului francez regimul parlamentar englez. Cea mai importantă operă filosofică a sa este Dicţionarul filosofic. De asemenea cultivarea tuturor genurilor literare este realizată în următoarele genuri precum poemul (Henriada), lirica galantă de salon, oda, epopeea comico-satirică (Fecioara din Orleans), romanul filosofic (Candid), tragedia (Zaira, Mahomed). La adresa bisericii s-a exprimat foarte dur, iar despre existenţa lui Dumnezeu a spus cinic: Dacă Dumnezeu nu ar exista, atunci ar trebui inventat. Biserica îi va refuza înmormântarea creştinească, dar autoaprecierea lui Voltaire asupra activităţii sale rămâne valabilă şi emoţionantă: Am făcut un pic de bine, iată opera mea cea mai de seamă. A fost foarte citit în epoca sa, bine cunoscut în Europa, unde se vorbeşte şi astăzi despre un spirit voltarian, adică raţionalist, sceptic faţă de sentimentalisme, ironic faţă de ridicol şi prostie, dar un pasionat al marilor probleme, un luptător cu nedreptatea, misticismul, intoleranţa şi abuzul.

Opera politică a lui Jean-Jacques-Rousseau (1712-1778) are o mare influenţă şi răspândire, deşi multe din ideile sale sunt lipsite de originalitate. Prin modul cum le interpretează, Rouseau devine precursorul direct al Revoluţiei Franceze şi al doctrinelor de stânga din epoca modernă. Consideră că forma de guvernământ care îmbină năzuinţa spre libertate a oamenilor cu necesitatea conducerii societăţii este democraţia directă, participativă, deşi este conştient că era aproape imposibil de aplicat în statele mari, cum era Franţa timpului său. Nu agreează parlamentele, pledând pentru participarea directă la guvernare. Ori acest lucru este posibil numai în statele mici. Declaraţia făcută la începutul operei sale Contractul social, ,,Omul s-a născut liber, dar peste tot este în lanţuri’’ va naşte nemulţumiri şi apoi revoltări. Rouseau dezvoltă în această operă, teoria suveranităţii inalienabile şi indivizibile a poporului şi teoria dreptului natural.

Gândirea iluministă priveşte omul ca prototip (,,omul universal’’ al lui Pascal) şi societatea ca întreg, ca un corp. Rezultă din aceasta un interes larg pentru toate tipurile de societate, cum reiese din lucrarea lui Voltaire, Eseu asupra Spiritului popoarelor. Fundamentele economice ale acesteia sunt definite de fiziocratul Francois Quesnay în Tabloul Economic (1758), care face o analiză coerentă a noţiunii de clasă socială ce pleacă de la importanţa socială a muncii agricole. Curentul fiziocrat aplica astfel, în cadrul societăţii ideile filozofiei naturale. Noua viziune asupra societăţii se regăseşte şi în studiile  de teoria dreptului ale lui Beccaria.

Enciclopedismul

În cadrul popularizării ideilor iluministe, sinteza intelectuală care joacă un rol determinant este elaborată cu scopul de cuprindere a minţii umane de către Denis Diderot în colaborare cu d’Alembert, împreună cu majoritatea marilor gânditori ai epocii în 28 de volume reunite în Enciclopedia, prin care sunt cunoscute ideile revoluţionare ale iluminismului. Tema comună care îi reuneşte pe autorii acestei opere este încrederea în raţiunea umană, care poate să descopere adevărurile fără intervenţia religiei. Suma cunoştinţelor omeneşti, aşa cum erau ele oferite publicului cititor în secolul XVIII, reprezintă o replică la pretenţiile bisericii catolice de a deţine monopolul cunoaşterii. Fericirea şi virtutea în concepţia lui Diderot, erau legate de o bună informare. Într-un veac dominat de raţionalism, această operă popularizează noţiunile ştiinţifice şi tehnice, ambiţionându-se ,,să formulze un tablou general al eforturilor spiritului uman în toate direcţiile şi în toate secolele’’(Diderot).

În paginile Enciclopediei, raţionalismul a putut combate ideile mistico-religioase şi absolutismul. Deşi reprezintă o operă innegală, Enciclopedia concentrează noile idei ale secolului şi le transmite marelui public într-o formă accesibilă. Această operă are un imens ecou în cercurile intelectuale din întreaga Europă şi pregăteşte pe plan ideologic marile răsturnări cauzate de Revoluţia franceză.

În ciuda faptului că este interzisă de Ludovic al XV-lea şi condamnată de către papalitate, lucrarea se bucură de o apreciere generală extraordinară, având susţinători în cadrul tuturor straturilor societăţii şi contribuind la formarea opiniei publice. Un exemplar al acestei lucrări a pătruns şi în spaţiul românesc, unde se citea Montesquieu şi Voltaire, fiind adusă de episcopul Chesarie Râmniceanul, în 1773.

Reflecţii ale iluminismului în cultură

Ideile luminilor se răspândesc pe întreg cuprinsul continentului, chiar şi pe teritoriul altor continente. Operele filosofilor, cărţile de popularizare, Enciclopedia şi publicaţiile periodice (unele cu caracter ştiinţific, altele de informare) sunt cerute de curţile monarhilor, de academii, de cercurile savanţilor sau pur şi simplu, de oameni intruiţi, care vor să se informeze. Limba folosită în aceste lucrări este franceza, acum chiar vorbindu-se despre o Europă franceză în sec. XVIII, dar este cunoscută şi germana (mai ales în centrul şi estul continentului) , engleza şi uneori latina.

Nobilii impresionaţi de ideile luminilor, savanţi, burghezi care fac un fel de mecenat cultural sau chiar monarhii luminaţi formează o elită culturală care datorează foarte mult educaţiei şi se constituie în adevărate medii savante, atât în capitale, cât şi în provincie.

Se călătoreşte foarte mult, nu numai pentru afceri, dar şi pentru informare şi pentru propria plăcere. Personalităţile aflate în călătorie nu ocolesc aceste medii savante, unde îşi expun părerile şi, surprinzător, se simt ca acasă, sunt înţeleşi şi bine primiţi. Se conturează astfel o tendinţă generală a acestor elite spre cosmopolitism, membrii lor devin cetăţeni ai Europei sau cetăţeni ai lumii.

De altfel, un mare savant de la începutul secolului, Leibniz, a spus-o, dar spre sfârşitul secolului fenomenul este tot mai răspândit, iar Rouseau aduce acestor suflete cosmopolite un elogiu, pe care îl scrie în cinstea lor.

Epoca Luminilor reuşeşte să cunoască o deosebită efeverscenţă în toate domeniile. Astfel, literatura, teatrul, poezia reflectă ideile de libertate, toleranţă, egalitate între oameni şi dezvăluie inechităţile socioale.

 Remarcabili se dovedesc cei doi scriitori englezi Jonathan Swift (Călătoriile lui Gulliver) şi Daniel Defoe (Robinson Crusoe, Moll Flanders), care prezintă în operele lor problemele cu care se confrunta societatea engleză într-o perioadă de schimbări profunde, cauzate de trecerea la stadiul de dezvoltare modern.

S-a dezvoltat o literatură în limba germană de mare valoare artistică, au apărut noi modalităţi de explorare a universului cunoaşterii în opera filosofică a lui Immanuel Kant. De asemenea relecţiile culturale ale iluminismului s-au resimţit şi în Europa răsăriteană, unde s-a încercat găsirea unor răspunsuri la problemele cu care se confruntau popoarele din această zonă (înapoierea Rusiei, lupta pentru drepturi a românilor din Transilvania).

Apariţia opiniei publice

În Epoca luminilor îşi face apariţia şi o nouă concepţie despre societate, opinia publică. Filosofii au răspândit noile principii şi valori şi au luat atitudine împotriva nedreptăţilor din societate. Consecinţa reprezintă apariţia unei stări de spirit critice în cadrul publicului ce recepta aceste idei ale luminilor. Această stare de spirit a reuşit să cuprindă treptat şi categorii mai largi de oameni, mai ales prin lectura gazetelor, prin circulaţia caricaturilor etc. guvernanţii au început să ţină seama de această stare de spirit şi de cei care i-au dat naştere, încercând să anihileze această tendinţă spre critic sau prin intermediul a diferite reforme înfăptuite. Cert este că această stare de spirit exista în epocă şi era percepută ca un fapt semnificativ. Cei care scriau despre guvernare au încercat să descrie şi să definească fenomenul, oprindu-se la noţiunea de opinie publică. În mod firesc, primele abordări au fost în Anglia, unde Hobbes şi Locke fac referiri în operele lor la opiniile cetăţenilor despre guvernarea statului. Un prestigios om politic englez, Edmund Burke, scrie că puterea legislativă, care în Anglia avea o tradiţie de funcţionare democratică de aproape un secol, nu poate fi exercitată fără să se ţină seama de opinia generală a celor care trebuie să fie guvernaţi, iar observaţiile sale despre opninia publică în Anglia sunt remarcabile şi explică în partede ce aici nu s-a produs în 1688 o revoluţie propriu-zisă. În 1781, Dicţionarul Oxford înregistra termenul de public opinion.

În limba franceză, conceptul de opinion publque a fost de la început legat de critică, iar un rol semnificativ în impunerea lui l-a avut Pierre Bayle. Cel care vorbeşte în 1750 de opinia publică este Rousseau, care în Contractul social susţinea că fiecare individ îşi subordonează persoana şi bunurile, ca şi toate drepturile comunităţii, pentru ca prin intermediul voinţei comune să poată exercita drepturile şi datoriile tuturor. Această voinţă generală este înscrisă mai mult în inima cetăţenilor decât în mintea lor, adică ar fi subordonată mai mult sentimentelor decât raţiunii. Rousseau precizează că este vorba de opinia poporului, pe care el o vedea pusă în practică în cazul unui public restrâns, fiind adeptul luării deciziilor de către întreg poporul, prin vot, direct, de aceea sistemul său era viabil numai în cazul statelor mici.

Opinia publică reflectă modul de gândire cel mai răspândit într-o societate când este vorba de ivirea unei probleme sau când nu se găseşte o explicaţie la un anumit lucru. Apariţia opiniei publice a fost stimulată de discuţiile purtate în saloane, de articolele din presă, de circulaţia cărţilor, de interesul din ce în ce mai manifest al indivizilor pentru rezolvarea problemelor societăţii. Deşi numărul ziarelor a crescut faţă de secolul XVII, momentul când debutează presa modernă, activitatea acestora este obstrucţionată de cenzura impusă de organele statului absolut. Totuşi, încă din 1766, Suedia beneficia de o lege a libertăţii presei. La sfârşitul veacului XVIII în Franţa exista o opinie publică suficient de matură, încât să joace un rol esenţial în desfăşurarea evenimentelor vieţii politice.

În timpul revoluţiei franceze, rolul căpătat de opinia publică în cadrul triumfului ideilor revoluţionare va fi recunoscut în mod explicit de troată lumea.

Începând cu această epocă, acest fenomen va fi tot mai prezent în viaţa popoarelor şi a statelor, luând forme şi înfăţişări deosebite de la o ţară la alta, dar, în mod indiscutabil, jucând un mare rol în secolele următoare. Reprezintă un mare câştig al luminilor.

Raportul dintre iluminism şi politică

Luminile au reuşit să pătrundă şi la curţile monarhilor. Dacă unii dintre ei au simţit că puterea pe care o deţin este ameninţată, alţii au manifestat interes faţă de noile idei. Pornind de la ele, dar ţinând cont de condiţiile concrete din statele lor, aceşti monarhi au conceput şi promovat o politică reformatoare în favoarea supuşilor lor. Se urmărea adoptarea unor măsuri în diferite domenii care să contribuie la modernizarea statelor respectiveşi la îmbunătăţirea vieţii locuitorilor. Această politică s-a numit absolutismul luminat, pentru că era susţinută de monarhul absolut şi era impregnată de unele idei iluministe. Promotorii acestei politici vor fi cunoscuţi de posterioritate precum despoţi luminaţi, deşi ei nu s-au numit aşa în timpul domniei lor era tot una absolută.

Aceşti monarhi absoluţi guvernau pe baza doctrinei dreptului divin. Conform acestui principiu, regii sunt investiţi de Dumnezeu să conducă destinul popoarelor, din voinţa lui Dumnezeu şi în numele Lui. Drept urmare popoarele trebuie să asculte întru totul de monarhi, alternativa fiind starea de haos. Schimbările economico-sociale survenite în societatea apuseană aduc schimbărin şi în teoria şi practica de guvernare a conducătorilor în direcţia unui reformism care să nu atingă bazele societăţii feudale.

Datorită acestor condiţii, în secolul XVIII; a apărut un grup de monarhi în Prusia, Austria şi Rusia, care au fost influenţaţi de scriitorii iluminişti, încercând să pună în practică unele dintre ideile acestora. Politicile lor cuprind o serie de importante modificări precum, unificarea şi modernizarea legislaţiei; încurajarea dezvoltării economiei prin reducerea impozitelor şi prin investiţii realizate de stat; dezvoltarea şi îmbunătăţirea învăţământului; sprijinirea artelor, culturii, literaturii; etc.

Aceşti despoţi luminaţi au acţionat cu scopul de a evita declanşarea unor mişcări revoluţionare sau răscoale şi de a-şi păstra intactă puterea absolută pusă în discuţie în scrierile autorilor iluminişti.

Unul dintre aceştia este Frederic al II-lea care obligat de severul său tată să suporte o educaţie rigidă, militară, Frederic va fi atras de ideile iluministe, făcându-şi o reputaţie de om instruit. I s-a spus chiar regele-filosof. Ajuns pe tron, contrar aşteptărilor, nu se va dedica numai artelor, ci va continua politica tatălui său de întărire a armatei, începând chiar cu un şir de războaie carre vor zgudui Europa, dar vor reuşi să facă din Prusia o ţară mult mai întinsă şi o mare putere. Va întreţine relaţii cordiale cu Voltaire, pe care-l va avea ca oaaspete. Deşi era un om educat, a luat măsuri moderate pentru dezvoltarea învăţământului, iar în privinţa şerbiei, deşi a condamnat-o, nu a desfiinţat-o. A sprijinit imigraţia în Prusia, a încurajat dezvoltarea economiei şi a impus un sistem de impozite neschimbat, ceea ce îi va aduce o sumă mare pentru vitierie. În domeniul religios s-a dovedit tolerant şi a acordato mare atenţie organizării administraţiei şi justiţiei. Atenţia principală a acordat-o armatei, în care nobilimea care îi era devotată deţinea toate funcţiile importante.

A crezut până în ultima clipă cu tărie că destinul monarhului era să se implice în toate actele de guvernământ, fiind pentru supuuşi săi un fel de părinte.

În 1780 urcă după moartea mamei sale Iosif al II-lea urcă pe tronul Imperiului Austriac, care va cunoaşte în perioada următoare, în timpul domniei sale dezvoltare impresionantă aproape toate doeniile. Adoptă varianta germană a iluminismului, mai conservatoare şi mai adecvată stadiului de dezvoltare a Imperiului Austriac. A dorit să impună reforme radicale precum desfiinţarea mânăstirilor, egalitatea cultelor, egalitate socială, libertatea cuvântului, unificarea legilor.

Cea mai importantă reformă este cea a domeniului religios, Edictul de Toleranţă din 1781, prin care se menţinea primatul religiei catolice, dar era acceptată libera practică celorlalte religii, se deschidea astfel necatolicilor, în mare parte protestanţilor, drumul spre funcţii, proprietăţi, industrii, intrare în oraşe.

Din 1781, Iosif al II-lea trece la organizarea administrativă prin care statul era împărţit în circumscripţii, având în frunte comisari subordonaţi împăratului. Astfel, erau afectate comitatele, nobilimea având acolo importante privilegii. În acelaşi an desfiinţează iobăgia pe domeniile imperiale, sperând că nobilii vor face acelaşi lucru. Reforma judiciară din 1782 a creat cadrul legislativ necesar modernizării imperiulu, s-a renunţat, de pildă, la pedeapsa cu moartea şi la tortură. Totodată, monarhul a scos cenzura de sub tutela clerului şi a modernizat învăţământul.

Rusia reprezintă de asemenea un model original de despotim luminat. De altfel, chiar Montesquieu considera că, datorită climatului, despotismul reprezenta o formăbună de guvernare pentru o populaţie care nu reacţiona decât la forţă. Ecaterina a II-a cea Mare (1762-1796) a ocupat tronul după moartea soţului ei, Petru al III-lea. Fiind de origine germană aceasta primise în copilărie o educaţie inspirată de modelul iluminist. A reuşit să înfăptuiască o serie de reforme menite să creeze un nou echilibru între marea nobilime şi noile forţe politice, păstrând însă vechea structură feudală şi şerbia.

În anul 1767 convoacă o mare adunare reprezentativă care are rolul de a face propuneri pentru revizuirea legilor, redactând ea însăşi dispoziţii pentru aceasta.

Această împărăteasă reprezintă întru totul un exemplu adecvat pentru despoţii luminaţi, mai ales datorită educaţiei şi intenţiilor ei, deoarece cele mai multe dintre reforme nu au fost aplicate. În plus, ea nu a desfiinţat şerbia, luând chiar o serie de măsuri care au agravat situaţia ţăranilor. De altfel, multe dintre reformele ei au fost anulate de succesorul ei.

Eforturile monarhilor europeni de a realiza o serie de reforme prin care statul să se dezvolte eşuează, deoarece aceştia guvernează în state care au rămas în urmă iar recuperarea este grea deoarece nu realizează că cea mai bună cale era o reformare reală a sistemului politic, ci prin creşterea eficienţei sistemului politic, acesta fiind motivul principal pentru care cei mai mulţi dintre ei nu renunţă la absolutism şi centralizare, acum rolul statului în societate crescând mult datorită realizării acestor reforme, conducătorii realizând în cele din urmă că societatea existentă trebuia schimbată radical pentru că era depăşită de noua etapă istorică prin care va trece societatea, acest lucru fiind marcat în mod decisiv de iluminism şi de către despoţii luminaţi, care au un rol decisiv în cadrul acestor schimbări.