Problema suicidului

În general se consideră că suicidul sau tentativa de suicid este o problemă a adulţilor. Într-adevăr, din fericire, numărul cazurilor de sinucidere sau tentativă de sinucidere în perioada adolescenţei şi tinereţii nu este mare, dar totuşi această problemă există şi la această vârstă.

Prevenţia suicidului la copii şi adolescenţi este foarte importantă, dar este îngreunată de existenţa unor “mituri” privind suicidul. Băban (2001, p. 101) pune în evidenţă câteva dintre aceste convingeri şi atitudini eronate despre suicid:

Cei care vorbesc despre sinucidere nu recurg la ea.

Cei care au tentative de sinucidere nu vor decât să atragă atenţia.

Copiii nu ştiu cum să se sinucidă şi nici nu au puterea necesară să o facă.

Cei care se sinucid sunt bolnavi psihici.

În cazul copiilor sau adolescenţilor care recurg la suicid, părinţii sunt singurii responsabili.

Cei care au astfel de convingeri nu vor lua în serios un elev care are o dispoziţie afectivă depresivă şi face afirmaţii de genul “ar fi mai bine dacă nu aş mai trăi”. Dacă se întâmplă ceva grav, cadrul didactic care a avut o asemenea atitudine se poate considera responsabil deoarece nu a luat măsurile necesare pentru a preveni aceste consecinţe. 

   Suicidul şi tentativa de suicid sunt rare la copiii de până la 12 ani (totuşi există astfel de cazuri, chiar şi la copii preşcolari). Copiii îşi formează o idee mai clară despre moarte în jurul vârstei de 12 ani, din această cauză se crede că la copiii mici care fac o tentativă de sinucidere nu există o intenţie suicidară serioasă. Probabil motivaţia lor este cea de a comunica celor din jur o suferinţă emoţională, de a evada din starea de stres sau eventual de a manipula persoanele din jur. Aceste tentative sunt totuşi foarte periculoase din cel puţin două motive:

uneori tentativa reuşeşte, şi finalul este tragic;

copilul „învaţă” că prin comportamentele de acest fel se pot rezolva unele probleme, şi dacă întâlneşte alte probleme poate să recurgă la aceeaşi „soluţie”.

Numărul sinuciderilor şi a tentativelor creşte după vârsta de 12 ani. În ultimele decenii frecvenţa evenimentelor de acest fel a crescut pe plan mondial, inclusiv la noi.

De exemplu, în SUA suicidul reprezintă a treia cauză de mortalitate la grupul de vârstă 15 – 24 ani şi a zecea cauză de mortalitate la grupul de vârstă 0 – 14 ani. Alte date arată că în SUA sunt 18 sinucideri reuşite pe zi la adolescenţi şi 57 tentative de suicid pe oră. Rata sinuciderilor sub 10 ani este în creştere (după Băban, 2001, p. 98).

Numărul tentativelor şi a sinuciderilor nu poate fi cunoscut cu precizie pentru că unele sinucideri pot fi considerate accidente sau crime, cât şi deoarece de multe ori familia ascunde adevărul (dacă un copil face o tentativă de sinucidere, părinţii spun că a fost internat la spital pentru o boală oarecare). 

            Multe tentative de sinucidere sunt realizate prin luarea unei mari cantităţi de medicamente. Mai ales fetele apelează la această metodă. În general sunt folosite medicamente din „farmacia” familiei. Mulţi părinţi dau dovadă de iresponsabilitate deoarece lasă medicamente periculoase la îndemâna copiilor, fără să se gândească la consecinţele posibile. Unele medicamente luate de copil îi pun într-adevăr viaţa şi sănătatea în pericol, altele nu sunt periculoase, dar pot avea efecte de lungă durată, afectând ficatul, rinichii  etc. 

            Sunt copii (mai ales băieţi) care folosesc metode dure: autolezarea prin tăiere (de obicei la nivelul antebraţului sau încheieturii mâinii), spânzurare, aruncare de la etaj, aruncare în faţa unui vehicul etc. (Gelder, Gath, Mayou, 1994, p. 376).  

            Atunci când un elev / student face un act de acest fel, oamenii îşi pun întrebarea: de ce a făcut acest lucru, cine este vinovat pentru ceea ce s-a întâmplat. În general nu există o singură cauză. Psihologii, medicii, pedagogii au pus în evidenţă numeroşi factori care cresc riscul suicidar:

factori familiali: relaţii conflictuale în familie, abuzuri în familie (abuz emoţional, fizic, neglijare, abuz sexual), divorţul părinţilor, moartea unei persoane apropiate etc.

rezultatele şcolare slabe pot deveni un factor cu risc suicidar, dacă elevul este supus unor presiuni mari şi nerealiste din partea cadrelor didactice şi mai ales a părinţilor. Unii părinţi acordă o importanţă exagerat de mare notelor, pedepsesc dur copiii pentru notele slabe. Copilul devine tot mai anxios, tot mai tensionat. Din această cauză capacitatea sa de a învăţa scade tot mai mult. Dacă părinţii menţin aceeaşi atitudine rigidă şi perfecţionistă o „cale de ieşire“ pentru copil poate fi tentativa de suicid.

factori sociali:

atitudinea negativă a colegilor de clasă, a altor copii din şcoală sau din cartier care îl umilesc fizic şi verbal. Copilul se simte ameninţat tot timpul şi această stare continuă de tensiune, anxietate creşte potenţialul suicidar.

izolarea socială datorată abilităţilor slabe de a stabili relaţii interpersonale.  Unii adolescenţi, deşi doresc, nu reuşesc să stabilească relaţii de prietenie. Datorită singurătăţii devin depresivi, se simt inutili, respinşi de cei din jur. Dacă un astfel de elev are rezultate şcolare slabe şi probleme familiale, putem considera că se află într-o situaţie periculoasă.

modelul unei persoane cunoscute de adolescent care s-a sinucis sau a unui caz prezentat pe larg de către mass-media. Tânărul află că situaţiile problematice pot fi „rezolvate” şi în acest fel şi primeşte chiar şi „sugestii” privind mijloacele la care poate apela.

factori individuali:

tulburările emoţionale sau de conduită pot mări riscul suicidar. Adolescentul cu astfel de tulburări are tendinţa de a fi labil afectiv, depresiv, anxios chiar şi în absenţa unor factori externi nefavorabili. Unii dintre aceşti tineri sunt impulsivi, au o toleranţă redusă la frustrare şi din aceste motive pot reacţiona necorespunzător (de ex. prin tentativă de sinucidere) chiar şi în situaţii conflictuale minore.

probleme grave de sănătate, boli cronice însoţite de suferinţă fizică, boli incurabile.

Recunoaşterea adolescenţilor cu risc suicidar este foarte dificilă. Totuşi există unele indicii care pot fi observate (după Băban, 2001, p. 99):

starea afectivă depresivă, tristă;

izolarea de prieteni şi familie. Adolescentul devine mult mai liniştit, retras, nesociabil, necomunicativ decât anterior;

preocupări exagerate privind moartea. Orice interes deosebit privind moartea, exprimat prin conversaţii, desene, lectură etc. trebuie să atragă atenţia adulţilor.

ameninţarea cu sinuciderea. Frecvent cel care se pregăteşte de o tentativă de suicid dă un avertisment, face afirmaţii de genul „nu mai vreau să fiu pe lumea asta” sau  „pentru voi ar fi mai bine dacă nu aş mai trăi”. Unii adulţi nu iau în serios afirmaţiile de acest fel. Alţii (mai ales părinţii) îl ceartă pe copil sau poate îl şi pedepsesc. În aceste cazuri copilul se simte şi mai neînţeles şi riscul de suicid devine şi mai mare.

tentativa anterioară de suicid. Dacă copilul a avut o tentativă, riscul repetării este mare. 

Aceste semne, şi mai ales ameninţarea cu suicidul, trebuie luate în serios. Părinţii, cadrele didactice trebuie să discute cu copilul despre motivele pentru care a devenit depresiv, izolat, interesat de problema morţii. Ei vor încerca să clarifice cu copilul eventualele neînţelegeri, să-l ajute să depăşească dificultăţile cu care se confruntă. Dacă părinţii şi cadrele didactice consideră că situaţia este prea gravă, ei se vor adresa unui psiholog, consilier, medic psihiatru etc., pentru a cere un ajutor de specialitate pentru copil.